Sari la conținut
News Alert

Ieșirea din minciună

Nu este lipsit de semnificații faptul că acest nou asalt împotriva justiției, a statului de drept, a democrației ne prinde foarte aproape de momentul unei noi aniversări a evenimentelor din decembrie 1989. Poate am rămas cu o lecție importantă încă neînvațată după alungarea lui Ceaușescu.

Poate ni se dau în continuare teste de rezistență la întoarcerea în trecut pentru că în ultimii 28 de ani nu am demonstrat că am înțeles, ca societate, ce am greșit în anii beznei comuniste și în cei ai haosului post-Ceaușescu. Poate nu scăpăm de încercări pentru că încă ne amăgim că saltul spre normalitate se poate face trișând la un examen esențial. Poate ni se cere să aratăm, concret, că merităm întoarcerea extraordinară de destin de care am avut parte odată cu aderarea la NATO și la UE.

Care este lecția neînvățată? Lecția minciunii. Mi-a venit acest gând în timp ce ascultam cuvintele unuia dintre miile de manifestanți care au ieșit pe străzile din Harare, pentru a sărbători demisia dictatorului Robert Mugabe, care a condus Zimbabwe nu mai puțin de 37 de ani. ”Gata, de acum nu vom mai trăi în minciună”, ”gata, de acum nu vom mai trăi în minciună”, ”gata, de acum nu vom mai trăi în minciună” repeta bărbatul, plângând, aproape în transă.

Mi-a amintit de românii care spuneau același lucru pe 22 decembrie 1989. Și la București au fost oameni ale căror prime cuvinte după căderea dictatorului nu au fost ”vom avea mâncare,” nici ”o să avem apă caldă” și nici ”de acum nu o să mai stăm la cozi,” ci ”nu vom mai trăi în minciună.” Pentru ei, povara unei vieți trăite secundă de secundă în minciună a fost mai chinuitoare decât lipsurile materiale.

După cuvintele emoționante ale bărbatului din Harare, reporterul BBC a dat legătura în studio, unde un corespondent care vreme de două decenii a făcut vizite constante în Zimbabwe a povestit ce l-a șocat cel mai mult. ”Nicăieri în Africa nu am întâlnit atât de mulți oameni inteligenți și bine educați ca acolo. Și nu exagerez. Nivelul conversațiilor pe care le aveam acolo, nu doar cu intelectuali, dar și cu oamenii simpli, era pur și simplu neverosimil. Pentru mine și azi cel mai mare mister este cum au suportat acești oameni extraordinar de deștepți să trăiască sub dictatura lui Mugabe. Nu înțeleg cum de nu s-au revoltat. Nu înțeleg cum a reușit Mugabe să-i domine 37 de ani.”

Mi-a amintit, din nou, de România. Întrebări similare își puneau jurnaliști străini și despre noi, acum 28 de ani. Dar mi-am amintit că tot cam aceleași lucruri se întreabă și azi străinii, nu doar jurnaliști, după ce interacționează cu reprezentanți ai statului român. Azi, în 2017. Cum de permitem unor lideri incompetenți și corupți să încalece statul, să-i domine pe cei competenți și de bună-credință, să își bată joc de cetățeni și să ne limiteze potențialul de dezvoltare la nivelul lor de inteligență și de aspirații?

Răspunsul are legătura cu ”abilitatea” marii majorități, dezvoltată în anii dictaturii și desăvârșită în pseudo-democrație, de a trăi în minciună. ”Abilitate” care face ravagii în toate țările care au încăput pe mâna unui dictator sau a unei caste extractive, din Zimbabwe până în România.

Ce a însemnat, după 1989, pentru cei mai mulți români faptul că nu mai sunt obligați să trăiască în minciună? Că pot vorbi în gura mare despre ce îi nemulțumește. Că nu trebuie să se mai ascundă când își critică conducătorii, pentru că nimeni nu îi va mai lua la întrebări, da afară de la servici sau băga la închisoare. Atât.

Problema este că a trăi în minciună înseamnă mult mai mult decât a te abține să spui ce crezi. Înseamnă, în primul rând, să te minți pe tine. Să te extragi din toate problemele cu care te confrunți, din toate neîmplinirile și frustrările și să îți spui permanent că tu nu ai nicio vină și că tot ce merge prost în jurul tău este exclusiv vina altora.

La asta au devenit specialiști marea majoritate a românilor, după 1946. Cum s-a întâmplat? Simplu. Pe măsură ce s-a căscat o prăpastie din ce în ce mai mare între minciunile aparatului de propagandă și realitatea de zi cu zi, au avut de ales. Cred ceea ce simt și văd cu ochii lor sau ceea ce le spune partidul și conducătorul că ar trebui să vadă și să simtă?

Foarte puțini au ales să rămână sinceri cu ei înșiși. Pentru că distanța între adevăr și minciuna ridicată la rang de politică de stat era monstruoasă. Și pentru că asta te obliga la acțiune. Un număr infim a avut tăria să facă singurul lucru normal și demn care putea fi făcut: să lupte împotriva mașinăriei care încerca să-i condamne la schizofrenie. Alții au ales să evadeze din casa de nebuni și au emigrat.

Cei mai mulți, însă, au ales să stea nemișcați. Dar ca să poată supraviețui, au început să-și spună tot felul de povești mincinoase. Că te afli sub ocupație și că nu ai ce face. Că rezistența, chiar și pasivă, este inutilă. Că la urma urmei, nu e chiar atât de rău. Că e mai greu, dar te poți descurca. Că nici în altă parte nu ar fi mai bine. Că se sacrifică pentru binele copiiilor. Că dacă îți vezi de treabă nimeni nu are nimic cu tine. Și că niciun compromis nu le mutilează conștiința. Indiferent câte porcării le-ar cere partidul și Securitatea ei vor rămâne puri și neprihăniți. Dar mai ales că sunt în stare reziste minciunii pentru că ei știu exact care este adevărul.

Evident, cel mai bine au dus-o orbii, cei care oricum nu distingeau diferența între propagandă și realitate. Intraseră în noua lume dintr-o sărăcie atât de cruntă că simplul fapt că aveau chiar și pâine să pună pe masă justifica pe deplin loialitatea față de noua cârmuire. Iar când partidul i-a mai făcut și șefi nu s-au dat în lături de la nimic pentru a le arăta recunoștiința lor nețărmurită. Au făcut corp comun cu minciuna. Au fost gardienii ei.

Privită retrospectiv, alegerea marii majorități este demnă de milă. Dar este de înțeles. A fost alegerea firească a tuturor celor care nu au fost atât de curajoși încât să înfrunte direct statul totalitar sau să aștepte ani de zile, fără servici, stigmatizați, cu copiii dați afară din școli, ca să li se permită, la un moment dat, să plece.

Înainte de 1989, viața în minciună a echivalat, în bună măsură, cu supraviețuirea. E adevărat că era și mai comodă, dar la fel de adevărat este că alternativa, protestul, lupta, echivala cu sinuciderea. Chiar dacă și la noi ar fi avut loc o coagulare miraculoasă a unei forțe de opoziție civică, precum cele din Cehoslovacia și Ungaria, soarta ei ar fi fost acceași. Ar fi fost distrusă de regimul comunist sau, dacă acesta ar fi eșuat, de tancurile sovietice.

Problema este că marea majoritate a românilor nu a renuțat să trăiască în minciună nici după 1989. Din nou, nu vorbim de orbi. De cei care nici măcar nu știu ce ar trebui să-și dorească, care nu au gustat niciodată, cu adevărat, libertatea. Vorbim de cei care tânjesc după o viață mai bună, chiar dacă doar după parametri exclusivi materiali.

Milioane de români ar vrea drumuri mai bune, ar vrea spitale mai confortabile și doctori mai motivați, ar vrea școli ca să valorifice la maxim potențialul copiiilor lor. Ar vrea ca statul să-i trateze mai omenește. Să-i ajute să se descurce mai bine, nu să le pună la totul pas bețe în roate. Ar vrea să fie conduși de oameni care să nu-i mintă și să nu-i fure. Ar vrea să aibă motive să se mândrească de țara lor. Ar vrea ca străinii să-i salute cu respect când află că sunt români.

Și cu toate astea, când e vorba să acționeze atunci când lucrurile nu merg așa cum își doresc aleg să nu facă nimic. Încremenesc și se înconjoară de ficțiuni comode. Cele mai dăunătoare minciuni post-decembriste pe care și le-au spus românii au fost: ”nu are rost să merg la vot pentru că indiferent pe cine aș alege tot va fura și nu va face nimic pentru mine” și ”nu are sens să merg să protestez împotriva lucrurilor care mă deranjează pentru că oricum nu se va schimba nimic.”

Cu alte cuvinte, milioane de români aleg, de 28 de ani încoace, să desconsidere două dintre cele mai importante drepturi pe care le-au câștigat în decembrie 1989: votul și protestul. A trăi în minciună, astăzi, înseamnă să dai vina pe alții pentru tot ce te nemulțumește și în același timp să refuzi să te folosești de armele legitime pe care ți le oferă democrația. Iar în timp ce de votat, putem vota doar odată la patru sau cinci ani,  protestul poate fi folosit de fiecare dată când puterea abuzează sau intră în conflict cu interesul public. Nu există alt mijloc mai bun de a-i ține sub control pe cei care au ajuns la putere prin votul nostru sau al altora.

Cunoaștem resorturile acestei atitudini. Zeci de ani ne-am spus că știm că realitatea pe care o trăim nu are nicio legătură cu minciunile care ni se spuneau la televizor, în ziare, de la tribuna congreselor PCR. Și cu toate acestea, în afara cutiilor de chibrituri ne purtam în acord cu versiunea oficială, sută la sută falsă, impusă de stat. Respectam regulile impuse de cei mai ticăloși dintre noi, ba chiar îi aplaudam. Așadar, la ce ne folosea că știm adevărul? La nimic.

Mai rău! Atâta timp au practicat acest comportament duplicitar care le-a asigurat supraviețuirea încât pentru mulți a devenit un automatism. Și nu și-au revenit nici după oportunitatea imensă care ni s-a deschis după căderea lui Ceaușescu. Nici măcar după ce, odată cu intrarea în NATO și în UE, am primit garanții fără precedent că avem o șansă reală pentru a intra în rândul celor mai stabile și prospere țări din lume.

Milioane de români se prefac și astăzi că își respectă liderii, deși în realitate îi consideră fie nepregătiți, fie corupți, fie și una și alta. Și cu toate că nimeni și nimic nu îi împiedică să le arate că nu sunt de acord cu acțiunile lor se poartă cu lașitate, exact ca în anii comunismului. Deși nici măcar scuza supraviețuirii nu o mai au. Nu riscă să ajungă la închisoare și nici să își piardă slujbele.

De ce continuă să o facă? Pentru că obligația a devenit mai întâi automatism după care s-a transformat în plăcere perversă. Atât de mult s-au autoconvins că nimic fundamental nu se poate schimba în bine încât singura desfătare care le-a rămas este să-i înjure pe cei pe care îi consideră vinovați de tot ce merge prost. Unii îi înjură pe pesediști, alții pe liberali, unii pe Dragnea, alții pe Soros, alții pe președinte, iar alții pe străini, în general. Ieri au fost Iliescu, Năstase, Geoană, Băsescu, Udrea, Boc, Ponta, Antonescu și mulți alții.

Dar când ies din casă, nu au nicio problemă să trăiască după regulile impuse de cei pe care îi detestă. Merg pe drumurile proaste de care responsabil este un incompetent. Se duc în spitale subfinanțate conduse de politruci care vămuiesc bugetul Sănătății. Își duc copiii la școli cu profespri prost plătiți, pentru că din banii care li se cuvin iau o parte și grupurile infracționale organizate. Își văd de treburile zilnice mânați de un fatalism caraghios, fără să le treacă prin cap că sunt complici prin nepăsare cu cei pe care îi consideră vinovați de nefericirea lor.

Ieșirea din minciună presupune, în primul rând, să acceptăm că purtăm o părticică de răspundere pentru absolut tot ce nu merge bine în țara asta. Că politicienii și demnitarii vor îndrăzni să nesocotească interesul comun doar dacă noi le permitem asta. Dar presupune și două acțiuni: să voteze și să protesteze dacă cei care au fost aleși calcă strâmb. Doar când majoritatea românilor vor face asta, indiferent cine este la putere, vom înceta să mai fim priviți cu aceeași tristețe și nedumerire precum cei pe care Mugabe i-a dominat 37 de ani.