Sari la conținut

De la episodic la sistematic. Ostilitatea Bucureştiului faţă de Vest

Pentru a-i "citi" corect pe liderii coaliţiei de guvernare va trebui să pornim de la replica dată recent lui Timmermans şi Juncker şi să ţintim apoi dincolo de ea, plasând-o într-un context mai larg şi analizând-o ca parte esenţială a unui fenomen pe care e greu să ne mai prefacem, azi, că nu-l vedem.

171222_ciuhodaru dragnea tariceanu BUGET_COLINDATORI_PARLAMENT_01_INQUAM_Photos_George_Calin

Foto: INQUAM_George Călin

„Ne exprimăm îngrijorarea referitor la modul incorect în care a fost informată Comisia Europeană în ce priveşte transparenţa dezbaterilor pe tema justiţiei din România. Vă facem cunoscut că la dezbateri au participat reprezentanţi ai magistraţilor, academicieni, societate civilă şi reprezentanţi ai CSM". Semnat, Călin Popescu Tăriceanu şi Liviu Dragnea. 

Cu aceste rânduri, scrise parcă pe un colţ de şerveţel într-o pauză de masă la cantina Parlamentului, liderii coaliţiei de guvernare, altfel omul nr. 2 şi omul nr. 3 în statul român, marchează un nou capitol în relaţiile oficiale dintre România şi principalii săi parteneri externi.

Aduse, în ultimele 12 luni, la cel mai jos nivel din ultimii 15 ani, aceste relaţii se chinuie să dea semne de viaţă, dar misiunea pare tot mai dificilă.

După cum bine ştim deja, scrisoarea lui Tăriceanu şi Dragnea le era adresată lui Jean-Claude Juncker şi Frans Timmermans, în replică la declaraţia comună a celor doi oficiali europeni, care nu doar că surprindea esenţa raporturilor abuzive dintre politicul de la Bucureşti şi justiţie, ci, prin stilul lipsit de inhibiţii, prevestea, de la cel mai înalt nivel, vremuri încă şi mai tulburi pentru România, în interiorul Uniunii Europene. 

Sigur, şi Tăriceanu, şi Dragnea ar putea spune, în „apărarea” lor, că n-ar fi prima dată când Bruxelles-ul transmite semnale în termeni atât de categorici.

Şi ar avea dreptate, în condiţiile în care un şir întreg de alţi oficiali europeni, dar şi raportul MCV privind situaţia justiţiei din România trataseră anterior situaţia de la Bucureşti în termeni tot mai puţin reverenţioşi. Iar asta nu dintr-un abuz de stil (ba din contră, oficialii europeni fac eforturi sisifice pentru a păstra un dram de calm retoric), ci ca urmare a purei inventarieri a faptelor. Căci nu există, nici măcar în limbajul diplomatic şi birocratic, sinonime „dulci” pentru manevrele de pe plan intern prin care justiţia şi statul de drept au fost aduse sub asediu.

Însă nu tonul oficialilor europeni ne interesează de această dată, ci tipul de comunicare al Parlamentului şi Guvernului de la Bucureşti în relaţia cu partenerii strategici ai României.

Consider că 12-13 luni, iar din ele mai ales ultimele şapte-opt constituie un interval rezonabil de timp pentru a ne permite să tragem câteva concluzii deloc încurajatoare.

În primul rând, ar fi extrem de util să abordăm replica dată de Tăriceanu-Dragnea lui Juncker-Timmermans într-un context mai larg, într-o anvelopă istorică dacă vreţi. Dacă vrem într-adevăr să-i „citim” corect pe liderii coaliţiei de la Bucureşti, va trebui să acordăm prioritate valorii relative a scrisorii, nu celei absolute.

Ce ar însemna asta? Ei bine, cun precădere a vedea în replica şefilor ALDE şi PSD punctul culminant al unui fenomen mai amplu. Ce fenomen? Tratarea prietenilor României cu dispreţ, aroganţă şi ostilitate a devenit sistematică.

Atacurile unei anumite părţi a clasei politice (identificaţi dvs. care) la adresa UE şi SUA au depăşit pragul psihologic al episodicului, devenind regulate, mai diverse şi tot mai ascuţite.

Ambasadori americani şi europeni, oficiali guvernamentali americani şi europeni, europarlamentari occidentali, reprezentanţi ai mediului de afaceri americani şi europeni sunt fie ridiculizaţi, fie trataţi public cu suspiciune, fie, în cel mai bun caz, ignoraţi cu... emfază.

Sigur, Călin Popescu Tăriceanu şi Liviu Dragnea nu sunt singurii autori ai acestor gesturi. Din contră, la acest efort de război pune umărul o constelaţie de politicieni din PSD şi ALDE, de nivel mai mare sau mai mic, unii de anvergură la ei în partid, alţii mai puţin, în fine, unii în general mai slobozi la gură, alţii extrem de tăcuţi până acum. O cohortă pestriţă, după cum se vede, însă cu mesaje convergente şi, nu în ultimul rând, sincronizaţi între ei.

În tot acest fundal de adversitate făţişă faţă de partenerii strategici ai ţării regăsim, pe post de muniţie, şi forma şi fondul, adică şi discurs şi faptă, şi ton şi amplitudinea loviturii.

Ambasadorii occidentali, Departamentul de Stat şi Comisia Europeană sunt timişi figurativ la plimbare, în general pentru a se „informa” înainde de a deschide gura sau a da comunicate. Premierul Japoniei, aliat-cheie al Americii şi unul din suporterii preţioşi ai României în Asia, este trimis la plimbare la propriu, chiar dacă drumul făcut până la Bucureşti se încadra la categoria „istoric”.

Atât de lung e şirul exemplelor de acest gen, încât pare că reprezentanţii Occidentului s-au transformat, peste noapte, în inamicul public No. 1 al României. Însă doar pare? E tot mai evident că nu, ci că, din perspectiva unei părţi a elitei politice de la Bucureşti, chiar SUNT. Oricât te-ai strofoca să cauţi, altă grilă de interpretare nu mai poţi găsi.

Însă, la rădăcină, problema pusă de această stare de fapt nu ţine de confortul oficialilor străini din categoria amintită, ci de consecinţele nefaste şi cu bătaie lungă pentru România.

Tonul arogant de azi, discursul duplicitar, notele şi declaraţiile oficiale paralele cu adevărul, ca şi iniţiativele sfidătoare, animate de încălcarea celor mai elementare coduri diplomatice (vezi vizita premierului Shinzo Abe) vor fi decontate la un moment dat de statul român. Nu de PSD şi ALDE, nici de liderii lor, pe persoană fizică, ci, cum e şi normal de altfel, de România, în calitatea ei de actor al politicii externe.

Slăbirea, pe termen lung, a credibilităţii ţării o fi, poate, un rău destul de dificil de palpat acum, dar e un element cu un cert potenţial malign, în viitor.

Iar vestea şi mai proastă este aceea că un asemenea rău are calitatea intrinsecă de a persista. Ecourile sale vor călători nestingherite o bună bucată de vreme.

Nici depăşirea, la un moment dat, a episodului guvernării PSD-ALDE nu va disipa îndoielile partenerilor externi faţă de România. După această experienţă, America şi UE vor rămâne nu cu un gust amar (ar fi fost prea frumos ca situaţia de faţă să lase doar o asemenea urmă), ci cu întrebări fundamentale.

Iar una din ele va fi de felul următor: în ce măsură va mai fi valabil mâine angajamentele luate de Bucureşti azi; în ce măsură se mai pot discuta cu România subiecte a căror evoluţie se va întinde pe doi, trei, poate pe zece ani?

Politica externă este, prin excelenţă, un domeniu al dosarelor strategice, cu termene largi şi evoluţii care se raportează la perioade îndelungate de timp. Fiind vorba de afaceri şi înţelegeri de la stat la stat, continuitatea de la o guvernare la alta devine temelia care asigură funcţionarea întregului mecanism.

Sigur, apar nu de puţine ori sincope; pe parcurs unii se ţin de cuvânt mai mult, alţii mai puţin; istoric vorbind, tuturor statelor li s-a întâmplat să treacă prin aşa ceva, nu doar României.

Dar astea sunt mai degrabă chestiuni de ordin casnic în relaţiile internaţionale, putând fi considerate, până la un punct desigur, griji şi pericole marginale pentru contactele bilaterale sau multilaterale.

E linia roşie din politica externă pe care, prin abordarea sa din ultimele luni, puterea de la Bucureşti a cam trecut-o.

Cât şi ce ne va costa? Nu ştim azi, dar mâine vom afla.