La începutul anilor 2000, Africa de Sud a cunoscut un dezastru de sănătate publică. 11 la sută din populaţia de 50 de milioane a ţării era infectată cu HIV. Cifrele erau în creşetere alarmantă, ceva trebuia făcut. Şi administraţia a făcut. Noul preşedinte al ţării, Thabo Mbeki, într-un discurs de pomină, a spus că tratamentul antiretroviral este un complot occidental împotriva Africii de Sud şi că adevăratul leac sunt usturoiul, sfecla şi lămâia.
Spre uluirea comunităţii ştiinţifice, discursul, care a părut o rătăcire, s-a transformat în politică de sănătate, care a durat până în 2008.
Ministrul sănătăţii a oprit tratamente şi a retras finanţarea clinicilor care foloseau antiretrovirale. Rezultatul: 350.000 de morţi. Vieţi care ar fi putut fi salvate pentru că tratamentul antiretroviral suprimă HIV şi opreşte dezvoltarea SIDA.
Povestea este relevantă atunci când ne întrebăm cât valorează ce crede un politician despre un adevăr ştiinţific. De spus că Thabo Mbeki are o diplomă Sussex University, dar de economist.
De fapt, aceasta este marea problemă şi în zilele noastre. În faţa ameninţării morţii, în politica pretins mare, se amestecă şi apoi se înlocuieşte „ştiu” cu „cred”.
Cu alte cuvinte, ni se sugerează că adevărul ştiinţific este supus dezbaterii şi nu ar trebui luat chiar aşa, de-a gata. Curat postadevăr.
Bunăoară, preşedintele PSD - Marcel Ciolacu, atunci când a fost întrebat la B1 de ce l-a pus pe listele de candidaţi pe fostul luptător K1, Daniel Ghiță - negaţionist notoriu, militant antimască, a spus: „Să ştiţi că Parlamentul trebuie să reprezinte pe toată lumea. Eu nu ştiu ce problemă are domnul Ghiţă, eu nu am auzit lucruri... Are un drept la opinie? Noi ne strângem în Parlament să gândim cu toţii la fel? Nu divergenţele duc la progres? Dacă am gândi cu toţii la fel nu cumva ne-am plictisi? Sunt ferm convins că sunt zeci de mii de români care au părerea domnului Ghiţă. E adevărat că majoritatea au părerea domnului Rafila sau a domnului profesor Cercel. Dar toată lumea trebuie să se regăsească în Parlament.”
Problema cu o astfel de viziune este că exact pe progres îl blochează. O societate avansează în măsura în care este capabilă să transforme ştiinţa şi experienţele prin care a trecut în fundament solid pentru ce vrea să construiască mai departe.
Adică să avanseze, nu să cerceteze şi dezbată la nesfârşit lucruri care au fost deja stabilite. Ca şi cum cineva care îşi doreşte să crească o plantă, o tot scoate din ghiveci ca să vadă dacă rădăcinile sunt bine.
Problema mai mare, însă, este alta. Când eşti bolnav, te faci bine repede doar dacă ai încredere în doctor. Se formează un parteneriat şi boala nu mai are nicio şansă.
Când eşti temător, şovăitor, oricine poate să îţi spună ce e mai bine pentru tine. Chiar şi aşa-zişii prieteni, care de cele mai multe ori nici măcar nu sunt medici. La ce poate duce asta s-a văzut în exemplul Africa de Sud. La moarte.
Iată de ce, raportarea la adevăr, mai ales la cel ştinţific, ar trebui să fie un test în ochii cetăţenilor. Ei trebuie să ştie dacă cei care vor să conducă societatea se ghidează după adevăr sau după ce vor oamenii să audă, pentru că sunt mulţi şi trebuie reprezentaţi. Mai pe şleau, în cazul unei crize majore, deciziile vor depinde de situaţia reală sau de vibraţia societăţii şi, finalmente, de voturi?
Altfel, oamenii vor muri şi în numele democraţiei, politicienii vor dezbate în Parlament dacă masca e bună sau e botniţă. Dacă e mai bun Paracetamol sau Ibuprofen. Şi, cine ştie, poate într-o zi vor dezbate şi dacă Pământul e rotund sau plat.
