TINEREȚE FĂRĂ BĂTRÂNEȚE. Centrul unde copiii cu dizabilități sunt tratați gratuit

În urmă cu 15 ani, Florica Cakmak, jurist de meserie, a primit o veste care avea să îi schimbe viaţa pentru totdeauna: Nane, fetiţa ei, a fost diagnosticată cu o formă rară de epilepsie. A renunţat la profesie pentru a-şi dedica viaţa copilului ei, care avea nevoie de îngrijire specială.

„Am acceptat că am un copil cu problemă, am acceptat că nu e sfârşit de lume. Până la urmă, minune înseamnă faptul că am avut-o pe Nane. Și nu că am avut-o pe Nane ca un copil, ci că am avut-o pe Nane bolnavă”, spune Florica Cakmak.

Aşa s-a gândit să îi ajute şi pe ceilalţi părinţi. În 2010 a vândut un apartament şi o maşină pentru a înfiinţa fundaţia şi mini-clubul „Prietenii lui Nane”. Un centru special unde copiii cu dizabilităţi sunt trataţi gratuit. Acum, de dimineaţă până seara, are în grijă 16 micuţi.

„Ceea ce facem, facem doar ca să îi ajutăm pe aceşti copii care, altfel, nu au nicio şansă. Societatea noastră românească încă nu are cultul ajutorării de pe lângă ei”, spune Sanda Drăgușanu, membru fondator al organizației.

Dimineaţa, copiii sunt aduşi la centru cu un microbuz. După micul dejun, cu ajutorul specialiştilor, fiecare trece printr-un program complex de terapie.

„Îi ajutăm prin terapie să obţină rezultate, adice de la cele mai mici lucruri să arate părţile corpului, să coloreze, să scrie, să arate obiectele din mediul înconjurător, să vorbească, pentru că punem mare accent şi pe partea de limbaj. M-am obişnuit şi în fiecare zi învăţ ceva nou alături de ei”, povestește Raluca Păun, terapeut ABA.

„Am ţinut neapărat să avem specialişti angajaţi ca să avem continuitate la terapiile copiilor. Dacă copiii nu fac în primii ani de viaţă terapiile, după 6-7 ani e mult mai greu de recuperat. Nu imposibil, sunt mulţi copii care nu se vor recupera în totalitate, dar progrese fac”, afirmă Florica Cakmak.

Şi progresele se văd. Nu acelaşi lucru se întâmplă în cazul şcolilor de stat, unde copiii trăiesc de cele mai multe ori un adevărat calvar.

„Sunt foarte mulţi copii de obicei şi foarte puţin personal şi de specialitate şi de îngrijire şi apoi nu vezi rezultatele. Nu se lucrează cu ei, de acolo a venit cu multe rele. Discuţiile cu părinţii erau foarte rare, aproape mai deloc şi chiar erau supărate doamnele dacă întrebam de starea ei sau ce trebuie să facem”, spune Adelina Bonațiu, mama unei fetiţe cu sindromul Down şi ADHD.

„Sunt amestecate cazurile sociale cu cazurile medicale. Ei au nevoie de altfel de terapie. În general, de psihoterapie. Cazurile medicale au nevoie de mult mai multe terapii”, consideră Florica Cakmak.

Eforturile făcute de Florica Cakmak sunt uriaşe. Cheltuielile lunare ale centrului depăşesc 5.000 de euro, o sumă greu de acoperit doar din sponsorizări.

„De unde găsim banii? Aici e problema. Din nefericire, de foarte multe ori nu-i găsim. Și vreau să vă spun că am făcut aşa nişte eforturi, dar nici nu îmi vine să spun lucrurile astea şi ştiţi de ce? O să spună lumea: femeia asta ori e nebună ori nu ştiu ce se întâmplă. Credeţi-mă că eu am gătit doi ani la copiii ăştia. Încă nu avem educaţia de a ajuta, de a întoarce capul. Nu condamn şi eu eram la fel”, mărturisește Florica Cakmak.

Teama că nu va mai putea plăti chiria pentru spaţiul în care funcţionează centrul n-o descurajează pe Florica Cakmak. Din contra, îi dă putere să meargă mai departe și să lupte pentru copiii cu nevoi speciale.