Politica extremă de creștere a natalității impusă de Nicolae Ceaușescu în 1966 a avut un impact devastator, mii de copii români fiind abandonați în orfelinate și supuși unor condiții de trai inumane. Cercetările ulterioare au arătat că aceste traume timpurii au influențat dezvoltarea creierului, funcțiile cognitive și structura genetică a acestor copii.
Politica demografică a regimului Ceaușescu, instituită prin Decretul nr. 770 din 1 octombrie 1966, interzicea întreruperea de sarcină și viza creșterea accelerată a populației. Prin acest act normativ, Nicolae Ceaușescu a instaurat unul dintre cele mai represive și dure regimuri pronataliste din istorie.
Fără a ține cont de consecințele pe termen mediu și lung, măsurile sale au fost considerate o încălcare a drepturilor fundamentale ale individului, subliniind abuzul statului totalitar asupra libertății personale.
Unul dintre cele mai grave efecte ale acestei politici a fost apariția unui număr mare de centre de instituționalizare pentru copii, în special pentru cei cu probleme. Prin indiferența regimului, aceste instituții au devenit adevărate lagăre de exterminare, unde copiii abandonați și cei considerați o povară socială erau adăpostiți și supuși unor condiții inumane.
Această „experiență naturală” a devenit un studiu de caz asupra impactului traumei din copilărie asupra dezvoltării creierului, a sănătății psihice și chiar a codului genetic, subliniind efectele devastatoare ale unui regim autoritar, potrivit The Conversation.
Cercetările efectuate asupra acestor copii au arătat că mulți dintre ei aveau volume cerebrale mai mici, ceea ce explica parțial performanțele lor cognitive scăzute. Această atrofie era mai severă la copiii care petrecuseră mai mult timp în instituții.
Copilăria este perioada cea mai sensibilă pentru neurodezvoltare, dar din păcate poate fi perturbată în multe moduri, de la abuz sau neglijare până la expunerea la război și violență.
Schimbările din creier cauzate de traumele din copilărie
Înțelegerea efectelor neurobiologice ale adversității din copilărie poate ajuta la înțelegerea și tratarea efectelor sale psihologice pe termen lung. Dovezile sugerează că aceste efecte afectează în mod special sistemul principal de reglare a stresului. Activitatea acestui sistem poate fi măsurată prin hormoni precum cortizolul.
În cantități normale, cortizolul ajută la mobilizarea corpului pentru a face față amenințărilor sau provocărilor. Cu toate acestea, cantitățile excesive pot fi dăunătoare, astfel copiii expuși la război au niveluri crescute de cortizol și imunoglobulină-A în salivă, ceea ce indică de asemenea o activitate mare a sistemului imunitar.
Urmele adversității în creier pot fi, de asemenea, localizate. Una dintre regiunile cele mai sensibile la efectele stresului este hipocampul, o structură crucială în formarea amintirilor și orientarea spațială, printre alte funcții.
Această sensibilitate se datorează concentrației mari de receptori pentru glucocorticoizi, „hormonii stresului”, care sunt prezenți în cantități mari în familiile expuse la război.
Cea mai mare și mai recentă cercetare pe acest subiect a raportat o reducere de 17% a dimensiunii hipocampului la copiii expuși la trei sau mai multe evenimente traumatice, comparativ cu cei care nu au suferit niciunul.
Tipuri de traumă și cum afectează creierul copiilor
Adversitatea variază nu doar în severitate, ci și în tipul său. Abuzul sau tratamentele abuzive duc la trauma prin comitere, în timp ce neglijența sau privarea duc la trauma prin omisiune.
Un studiu sistematic din 2019 a constatat că adversitatea creată prin comitere (abuzul fizic sau sexual sau expunerea la violență pe bază de gen), afectează structurile limbice și paralimbice, inclusiv amigdala și cortexul insular.
Aceste zone fac parte din „sistemul de alertă” al creierului, iar abuzul le face să fie constant suprasolicitate. Acest lucru duce la reacții extreme față de stimuli inofensivi, așa cum se vede în tulburarea de stres posttraumatic.
În contrast, neglijența tinde să afecteze regiunile prefrontale ale creierului, responsabile pentru procese mai complexe, cum ar fi planificarea și raționamentul. Acest lucru a fost observat clar în studiul menționat anterior asupra copiilor din orfelinate din România, unde absența îngrijirii a dus la atrofie cerebrală și deficite cognitive.
Diferitele tipuri de adversitate pot afecta, de asemenea, dezvoltarea în moduri opuse. Spre exemplu, un studiu din 2018 a arătat că neglijența încetinește maturizarea, în timp ce abuzul o accelerează.
Mediul și experiențele din copilărie ne pot modifica genele
Una dintre cele mai surprinzătoare descoperiri din acest secol este faptul că circumstanțele și mediul pot modifica mecanismele genetice. Acest lucru se întâmplă printr-un proces numit epigenetică, prin care anumite gene sunt exprimate într-o măsură mai mare sau mai mică, în funcție de mediul în care trăiește o persoană.
Copiii abuzați, de exemplu, au fost găsiți cu o expresie a genelor opusă celei așteptate.
Maltratarea unui copil cauzează, de asemenea, „îmbătrânirea genetică”, un tipar de expresie genetică mai avansat decât ar fi normal pentru vârsta unei persoane. Această îmbătrânire este, de asemenea, asociată cu un risc mai mare de simptome depresive.
O altă descoperire surprinzătoare este că unele schimbări epigenetice pot apărea în timpul dezvoltării embrionare. Un studiu asupra foametei din Olanda din 1944 a descoperit că persoanele ale căror mame au experimentat foamete în timpul primelor etape ale sarcinii au arătat modificări în expresia genelor legate de metabolism.
Acest lucru explică, parțial, indicele lor de masă corporală și trigliceridele sanguine mai mari comparativ cu frații lor care au fost mai norocoși și nu au suferit de foame în timpul sarcinii.
Cum poate creierul să se vindece: Reziliența în fața traumelor
Deoarece creierul este extrem de maleabil, multe persoane pot depăși adversitatea timpurie. În psihologie, acest proces este numit reziliență.
Într-unul din grupurile de copii adoptați din România, deficitele de IQ observate au scăzut în decursul anilor de la plasamentul în familii adoptive, până când au ajuns aproape la valorile normale.
În plus, cei care au fost în aceste instituții mai puțin de șase luni aveau, de la început, valori normale pentru toate variabilele studiate.
Cercetările asupra rezilienței abia încep să dezvăluie factorii neurobiologici și psihosociali care atenuează impactul stresului sever și cronic. La unii oameni, acest lucru poate chiar să ducă la ceea ce se numește creștere post-traumatică.
Editor : Ș.A.
