Când soldații ruși au început să intre din casă în casă și să împuște oamenii, Igor Pedin și-a luat în brațe câinele Zhu-Zhu, un terrier mestier în vârstă de nouă ani, și a fugit din iadul din Mariupol. A mers pe jos 225 de kilometri, încercând să fie cât mai invizibil pentru soldații ruși care treceau cu blindatele pe lângă el. "Poate că nu am fost invizibil, dar am fost norocos", povestește bărbatul de 61 de ani, care a vorbit cu reporterii The Guardian despre experiența prin care nu ar fi crezut că va fi nevoit să treacă vreodată.
La 61 de ani, Pedin, un fost bucătar de navă, a plecat din Mariupol spre Zaporojie doar cu o geantă mică cu câteva provizii.
A mers pe jos, pe teritoriile ocupate de ruși, 225 km, echivalentul distanței de la Londra la Sheffield, încercând să scape cu viață din iadul unui război nemaivăzut la această amploare în Europa din 1945. A trecut pe lângă convoaie de tancuri, vehicule blindate și soldați ruși care se îndreptau spre Mariupol. A ocolit mine și a traversat poduri distruse, fiind conștient că un pas greșit l-ar fi dus la o moarte sigură. A trecut pe lângă case arzând și a văzut bărbați și femei plângând, cu povești sfâșietoare despre moarte și suferință.
Pedin s-a decis să plece din Mariupol în 20 aprilie, când rușii au ajuns în oraș și au început să tragă în oameni, din casă în casă. Nu mai avea nici mâncare, nici apă, iar străzile erau pline cu cadavre.
Trei zile mai târziu, bătrânul și-a pregătit geanta și și-a făcut planul să plece din oraș. Din calculele lui avea de mers vreo cinci kilometri până la periferie. I-au trebuit două ore ca să treacă de urmele bombardamentelor, de ruine și cadavre.
"Ce sunt eu pentru ei: cine este această umbră?"
A văzut soldați ruși și a încercat să treacă neobservat pe lângă ei. "Arătam ca un vagabond pentru ei, nu eram nimic. Eram murdar și acoperit de praf, deoarece casa mea fusese plină de fum. Am ieșit din oraș pe autostradă și la capăt m-am întors. M-am uitat înapoi la oraș și mi-am spus că a fost decizia corectă. Am spus la revedere. A avut loc o explozie. M-am întors și am mers mai departe."
A mers pe lângă vehicule militare arse, doar cu câinele lui, lăsând în urmă zgomotul bombardamentelor, până când un convoi de vehicule blindate, atât de grele încât au făcut să zguduie asfaltul sub picioare, a trecut pe lângă el. S-a ghemuit, luându-l pe Zhu-Zhu, îngrozit, în haină, până când blindatele au trecut. "Eram un om invizibil atunci", își amintește el.
Scopul său a fost să ajungă în orașul Nikolske, la 20 km distanță. Când a ajuns la primele case, se întuneca și era foarte frig. "Am văzut un bărbat în fața casei lui. El mi-a spus: <Ai vrea să bei cu mine? Astăzi mi-am îngropat fiul. Să bem pentru fiul meu>."
Pedin nu mai băuse de 15 ani, dar nu a putut refuza. "Mi-a spus că ruşii i-au ucis fiul de 16 ani pe 3 martie la Mariupol. După ce a dispărut l-a căutat săptămâni întregi la Mariupol. A găsit mormântul, iar soldaţii ruşi au spus că va trebui să-l dezgroape cu mâinile dacă vrea cadavrul. Mi-a spus: <Vreau să mor – mă voi sinucide>".
"Un ofițer rus mi-a spus: <Mă plictiseşti. Poate ar trebui să te bat?>"
Pedin a dormit pe canapea în acea noapte, trezindu-se la 6 dimineaţa. Ştia că singura cale de ieşire spre Zaporojie era prin oraş. "Când am părăsit oraşul, era un punct de control: cecenii. Mă văzuseră şi doi dintre ei au venit spre mine. <Unde te duci? De unde vii>, au întrebat ei." A apărut un comandant şi a comunicat cu cineva la radio. "A apărut o dubiţă şi au ieşit trei oameni, iar eu am fost urcat în dubă. Am mers 2 km înapoi la Nikolske şi am ajuns la o clădire a consiliului cu două etaje, pe care o înconjurau cu gard de oţel. Erau aproximativ 40 de oameni care aşteptau pe teren, dar duba a condus până la intrarea clădirii".
Pedin şi-a lăsat geanta afară şi l-a legat pe Zhu-Zhu înainte de a fi dus la etajul doi. "Un ofiţer rus stătea în faţa unui birou m-a întrebat unde mă duc. Am mintit. Am spus că am un ulcer la stomac şi că trebuie să ajung la Zaporojie, deoarece plătisem pentru tratament. Mi s-a spus să-mi dau jos bluza şi au căutat tatuaje. Am avut o vânătaie pe umăr şi m-au acuzat că am avut o puşcă. <Mă plictiseşti. Poate ar trebui să te bat?>. Am spus: <Cum vrei, comandante>. Am fost dus într-o altă cameră în care erau patru militari cu computere şi mi-au scanat amprentele digitale, m-au aşezat pe un perete şi au făcut fotografii.". I s-a dat un document de la aşa-numitul minister al afacerilor interne al autoproclamatei Republici Populare Doneţk. Era liber să plece din nou cu câinele şi geanta lui la punctul de control.
Cecenii au spus că vor opri următoarea maşină care să-l ducă în următorul sat, la Rozivka. "Am stat acolo două ore. S-au plictisit şi au vorbit cu mine, dându-mi ţigări. Niciunul dintre şoferi nu m-a luat, aşa că am spus> <băieţi, voi merge pe jos>. Unul a spus: <Nu, aceasta este autoritatea mea>, arătând spre arma lui.".
După o oră, un microbuz negru a oprit, iar cecenii i-au cerut şoferului, care călătorea cu soţia şi cele două fiice, de aproximativ 18 şi 20 de ani, să-l ia pe Pedin. "Nimeni nu a spus niciun cuvânt. M-au dus la Rozivka. Pe drum, am observat pe câmpuri oameni care săpau gropi. Şi mai jos erau cruci. Sunt sigur că erau gropi comune."
La sosirea la Rozivka, Pedin a mers pe strada Lenina din oraş şi a ajuns la un alt punct de control de care a trecut uşor cu noul său document şi a continuat să meargă. Când a venit în următorul sat, Verzina, era întuneric.
"Deodată, lanternele m-au orbit. Erau şase soldaţi, au urlat la mine, am ridicat mâinile. Mi-au spus să-mi dau bluza jos, mi-au golit geanta. Era frig. Mi-au ordonat să-i urmez. Am intrat în Casa de Cultură [un centru comunitar] care era sediul lor”. Lui Pedin i s-a dat nişte conserva de vită şi nişte supă şi a fost pus într-o încăpere mică care avea un pat de oţel în colţ. I s-a spus că, dacă pleacă mai devreme de dimineaţă, va fi împuşcat – dar era liber să plece a doua zi.
Dimineata, s-a strecurat pe lângă soldaţii adormiţi. A mers 14 ore în acea zi, ajungând la un alt punct de control în jurul orei 20:00 unde a fost din nou percheziţionat. Soldaţii l-au ghidat spre o casă mică părăsită unde putea dormi. Dar a plecat din nou la 6 dimineaţa când soarele a răsărit.
"Am văzut un bărbat la vreo 60 de ani. M-a întrebat: <De unde eşti?> I-am răspuns că din Mariupol, iar el a chemat-o pe soţia lui să-mi aducă mâncare. Mi-au dat o pungă cu pâine, ceapă, castraveţi. Au insistat. Şi am mers mai departe."
Cel mai mare obstacol: traversarea unui pod distrus
Pedin era epuizat şi totuşi cel mai mare obstacol abia urma. Podul rutier pe care trebuia să treacă fusese distrus. În fața lui se deschidea o groapă adâncă de 30 de metri, în care se prăbușiseră şinele de cale ferată. Cadrul metalic al podului era încă pe loc, susținut de două grinzi: una îngustă dedesubt şi una mai lată la înălţimea umerilor. Pedin şi-a pus câinele în geantă şi a trecut. "Am strigat doar: <Am făcut-o>".
La următorul punct de control, soldatul l-a întrebat cum a trecut podul.
Peste noapte a rămas într-o dubă care fusese distrusă de un obuz și a dormit pe un scaun, cu Zhu-Zhu sub haină. A doua zi dimineaţă, i s-a spus că nu are voie să continue drumul spre Zaporojie si că trebuie să aleagă să se întoarcă sau să se meargă spre sud, în oraşul Tokmak.
Pedin s-a îndreptat spre oraş, dar la un moment dat a văzut că Zhu-Zhu era mult prea obosit și nu mai putea merge. "I-am spus: <Dacă nu mergi, vom muri amândoi, trebuie să mergi>, iar câinele a venit după mine".
Ajuns în satul Tarasivka, un bărbat caruia i-a dat niște țigari pe care le primise de la niște soldați l-a îndrumat pe un drum pe care contrabandiștii îl foloseau ca să ajungă la Zaporojie. Ajuns la un baraj, a dat de o răscruce de drumuri fără niciun indicator.
Bărbatul povestește însă că a avut iar noroc. "A apărut un camion. Am strigat: <Sunt din Mariupol>. Uşa s-a deschis. Am mers două ore. Nu mi-aş fi găsit niciodată drumul. Nu am spus nimic. La punctele de control, acest bărbat a spus doar două cuvinte miliţiei Republicii Populare Doneţk şi a fost lăsat să treacă".
Pedin a văzut în faţă un steag ucrainean, unde soldaţii le-au verificat documentele şi i-au lăsat să plece.
"Şoferul m-a lăsat în centrul oraşului Zaporojie lângă un cort. Nu spusese nimic tot drumul, dar mi-a dat 1.000 de grivne. Mi-a urat mult noroc. A înţeles totul – ce era de spus?".
Pedin a intrat în cortul plin cu voluntari. O femeie l-a întrebat dacă are nevoie de ajutor și i-a răspuns că da. "Femeia a întrebat: <De unde vii?> I-am spus: <Am venit de la Mariupol>. Ea a ţipat: <Mariupol>!", și-a amintit Pedin zâmbind. "Ea a strigat către toți ceilalți: <Omul acesta a venit de la Mariupol pe jos>. Toată lumea s-a oprit. Cred că acela a fost momentul meu de glorie".
Editor : G.M.
