A devenit ceva obișnuit compararea conflictului din Ucraina cu Primul Război Mondial, cu peisajele sale pustii și devastate și cu războiul din tranșee, extrem de dur. Dincolo de câmpurile de luptă, există și paralele politice. Anul trecut, Alexei Bayer, editor la The Globalist, a publicat un articol în care susține că președintele rus Vladimir Putin ignoră lecțiile acelui război, scrie istoricul militar Konstantin Gaivoronsky într-un articol de opinie semnat în The Moscow Times.
În opinia sa, Putin ar putea descoperi în curând că Rusia este prea epuizată pentru a mai continua lupta și, la fel ca împăratul Wilhelm, s-ar putea confrunta cu o revoltă generalizată a unui popor pe care l-a târât într-un război complet inutil, stupid și sângeros.
Bayer se întreabă cum este posibil ca liderul de la Kremlin, care vorbește fluent limba germană, să nu fi reușit să tragă învățămintele esențiale din istoria Germaniei, în ceea ce privește Rusia.
Răspunsul este foarte simplu. În primul rând, deoarece Putin consideră probabil că prăbușirea Imperiului Rus din februarie 1917 este mai importantă decât soarta Germaniei din perioada interbelică.
În al doilea rând, oamenii trag adesea din istorie exact concluziile pe care le doresc. Se pare că Putin a tras într-adevăr concluziile care contează cel mai mult pentru el. Nu trebuie decât să încercăm să privim lucrurile prin ochii lui, notează istoricul militar.
Lecția 1: Evitarea unei mobilizări excesive
Rusia a pierdut Primul Război Mondial, în parte din cauza mobilizării excesive. Acest adevăr nu este evident astăzi, dar acum 100 de ani a fost clar subliniat atât de analiști, cât și de participanții direcți la evenimente.
Imperiul Rus a mobilizat aproximativ 15,5 milioane de bărbați în armată, ceea ce i-a permis să mențină o forță de aproximativ 7 milioane de soldați în orice moment. Aceste cifre erau extrem de excesive pentru acel război și au lăsat țara cu prea multe guri de hrănit care nu produceau nimic.
Primul Război Mondial s-a transformat foarte repede în ceea ce germanii numeau „Materialschlacht” — o bătălie a materialului de război — adică cine trăgea cu mai mulți explozivi în cartușe metalice asupra tranșeelor, nu câtă „carne de tun” înghesuiau în ele. Din acest punct de vedere, armata rusă a rămas în urma germanilor pe tot parcursul războiului.
Potrivit specialiștilor militari sovietici, efectivul ideal pentru război ar fi fost de 3-3,5 milioane de oameni. Ofițerii din acea perioadă estimau cifra la 4,2 milioane, considerând că ar putea compensa lipsa obuzelor și a artileriei grele cu „material uman”.
Având în vedere numărul mare de bărbați mobilizați și cei 5 milioane de cai achiziționați pentru armată, țara s-a confruntat cu o penurie de forță de muncă și de animale de tracțiune, iar sistemul logistic a început să se prăbușească. În același timp, infrastructura feroviară s-a prăbușit, iar lipsa mijloacelor de transport care a rezultat a dus la penurie de pâine în Petrograd, la tulburări în masă și la căderea monarhiei.
Locotenent-colonelul Verkhovsky a ajuns la concluzia că singura modalitate de a continua războiul ar fi fost o demobilizare parțială, oricât de „absurd” ar fi sunat acest lucru. În 1917, unii militari au propus exact acest lucru Guvernului Provizoriu.
Acest plan promițător nu a putut fi pus în aplicare din motive politice. Toată lumea înțelegea că o astfel de armată de voluntari își va spânzura proprii lideri, presupuși a fi provizorii, imediat ce războiul se va sfârși.
Astăzi, Putin nu se confruntă cu astfel de constrângeri politice. Asistăm la punerea în practică tocmai a ideii conform căreia Rusia are o armată formată din voluntari, care luptă în număr relativ redus.
Cifre reduse, deoarece comandamentul rus desfășoară operațiuni de luptă de-a lungul unei linii de front strict limitate. Acesta nu încearcă deloc să extindă acea linie, tocmai pentru a evita mobilizarea. Prima încercare de mobilizare din toamna anului 2022 s-a dovedit a fi și ultima. Este revelator faptul că, chiar și atunci când Ucraina a deschis un nou front în regiunea Kursk în vara anului 2024, Putin a preferat să apeleze la Coreea de Nord pentru ajutor, în loc să amplaseze panouri publicitare în orașe prin care să-i cheme pe ruși să-și apere Patria.
Este posibil ca Rusia să fie nevoită să organizeze o nouă rundă de mobilizare, sub o formă sau alta. Însă, deocamdată, eforturile de mobilizare ale Rusiei, atât din trecut, cât și din prezent, sunt pur și simplu incomparabile cu amploarea celor din Primul Război Mondial.
Lecția 2: Puterea legislativă poate schimba direcția în cel mai nepotrivit moment
Revoluția din februarie din Rusia nu a început atunci când soldații trimiși pe străzile din Petrograd pentru a reprima tulburările și-au împușcat ofițerii și s-au alăturat demonstranților. Ea a început în momentul în care Comitetul Provizoriu al Dumei de Stat s-a proclamat noua autoritate din capitală.
Duma a legitimat revolta soldaților din întreaga țară. Imediat ce s-a întâmplat acest lucru, comandamentul suprem al armatei ruse s-a transformat pentru scurt timp într-un actor politic independent, fiind nevoit să aleagă între loialitatea față de două ramuri ale puterii: puterea legislativă, reprezentată de Duma revoluționară, și puterea executivă, reprezentată de țar. Legitimitatea Dumei în ochii generalilor a prevalat, iar lui Nicolae al II-lea i s-a prezentat un ultimatum pe care nu l-a putut refuza, semnând astfel manifestul prin care abdica de la tron.
Înainte de februarie 1917, Duma de Stat dispunea deja de ceea ce știința politică ar numi, într-un limbaj sobru, propria sa „agenție politică”. Așa cum s-ar spune astăzi, popularitatea sa era mult mai mare decât cea a lui Nicolae al II-lea. Într-un moment de criză, acest lucru s-a dovedit suficient, cu puțin ajutor din partea armatei, pentru a smulge frâiele puterii din mâinile împăratului.
„Victoria a fost furată de cei care au cerut înfrângerea propriei armate, au semănat discordie în Rusia, s-au năpustit spre putere și au trădat interesele naționale”, a declarat Putin pe 1 august 2014, cu ocazia dezvelirii unui monument dedicat eroilor Primului Război Mondial, la Moscova. Judecând după aceste cuvinte, se pare că și el a învățat bine această lecție.
Astăzi, orice opoziție care ar fi putut „să se năpustească spre putere” a fost zdrobită și împinsă dincolo de granițele Rusiei. Și întrucât este mai ușor să te năpustești spre putere atunci când ești deja integrat în structura acesteia, ierarhia puterii a fost, de asemenea, epurată până când a ajuns să semene cu Coloana lui Alexandru: o figură solitară în vârf, fără nimeni nu doar lângă ea, ci nici măcar sub ea, în câmpul vizual.
Niciuna dintre ramurile puterii nu-și permite nici măcar o umbră de opoziție față de linia generală. Este absolut imposibil să-ți imaginezi că Duma de astăzi ar striga cu voce tare: „Este vorba de prostie sau de trădare?”. Nimeni, în afară de președinte, nu deține vreo putere reală. Cât despre bloggerii pro-război care își descarcă frustrarea, aceștia pot țipa cât vor pe canalele lor de Telegram, spune istoricul militar.
Pentru a-l parafraza pe principalul ideolog al autocrației ruse, Konstantin Pobedonostsev, Rusia de astăzi este un deșert politic înghețat. Orice călăreț îndrăzneț care galopează prin el – chiar dacă se numește Prigojin – nu va găsi nicio legitimitate alternativă pe o rază de 10.000 de kilometri. În comparație cu ziua de azi, februarie 1917 era o grădină sociopolitică înfloritoare: existau Duma, comitetele militar-industriale, organizația Zemgor și alte puncte în jurul cărora se putea aduna opoziția sistemică.
Lecția 3: Fără lideri carismatici
Dacă Putin ar analiza căderea împăratului Wilhelm al II-lea, ar descoperi factorii menționați mai sus: o mobilizare excesivă și un Reichstag pasiv, care s-a trezit la viață în cel mai nepotrivit moment. La care se adaugă un al treilea factor: un lider militar puternic și carismatic.
Victoria din bătălia de la Tannenberg, obținută sub comanda oficială a lui Paul von Hindenburg, l-a transformat instantaneu pe mareșalul de câmp într-o figură emblematică. Din punct de vedere oficial, Wilhelm al II-lea a rămas comandant suprem, dar în conștiința publică, Hindenburg a devenit întruchiparea voinței militare a Imperiului German.
Predecesorul său în funcția de șef al Statului Major General, generalul Falkenhayn, l-a avertizat pe împărat: „Dacă Majestatea Voastră va fi de acord să-l numească pe Hindenburg în această funcție, Majestatea Voastră nu va mai fi împărat”.
Însă Wilhelm al II-lea nu mai putea refuza: țara își punea toate speranțele în Hindenburg și îl considera garanția victoriei. Chiar și împăratul însuși înțelegea că, treptat, se transforma din sursa puterii într-un simplu simbol ceremonial al acesteia, dar nu mai putea forța sistemul politic să se învârtă din nou în jurul său. Acesta își schimbase deja orbita în mod independent.
Așa cum se întâmplă adesea, țara i-a rămas fidelă idolului său până la capăt. În noiembrie 1918, nimănui nu-i mai păsa ce se va întâmpla cu Wilhelm. Toate privirile erau îndreptate spre Hindenburg. Oare mareșalul va rămâne la conducerea comandamentului suprem? Da, va rămâne! Ei bine, splendid: dacă Hindenburg există, Germania există.
Lecția este evidentă pentru orice autocrat: în timp, un comandant popular nu mai reprezintă un atu, ci o amenințare. Nici măcar nu este clar ce este mai periculos: să câștigi cu un astfel de Hindenburg sau să pierzi fără el. Așadar, nu vor exista Hindenburgi sub forma unor Surovikini, Petrovi și alții ale căror nume nu le vom afla niciodată. În acest război nu vor apărea noi Brusilovi sau Kornilovi.
Având în vedere dezvoltarea modernă a aparatului represiv, sistemul lui Putin nu se confruntă, în mod evident, cu amenințarea unei revolte populare. Pericolul, dacă există, ar veni mai degrabă din interiorul sistemului însuși. Doar un observator foarte superficial ar fi confundat revolta lui Evgheni Prigojin cu o revoltă populară.
Și iată că tocmai Putin ar trebui să le dea instrucțiuni elitelor sale să studieze și să învețe din eforturile Germaniei de a-și atenua pedeapsa inevitabilă pe care o va primi din partea adversarilor săi victorioși.
Până la sfârșitul Primului Război Mondial, împăratul devenise o figură controversată pentru elita germană. În imaginația colectivă a Aliaților, el devenise întruchiparea Anticristului, omul care, de unul singur, a aruncat Europa într-un măcel monstruos.
În mod logic, în toamna anului 1918, în rândul conducerii Germaniei s-a conturat un plan viclean: dacă nu puteau scăpa de această semn al lui Cain de pe fruntea țării, poate că ar fi putut măcar să-l mascheze. Au decis să transforme Al Doilea Reich în ceva asemănător monarhiei constituționale britanice. La urma urmei, se spune că democrațiile nu se luptă între ele.
Din punct de vedere extern, acest lucru părea a fi o transferare a puterii reale către Reichstag, din rândul partidelor majoritare ale căruia a fost format noul guvern. Însă experimentul a scăpat rapid de sub control, transformându-se în adevărata Revoluție din noiembrie. În al doilea rând, și cel mai important, acest lucru nu a schimbat nimic. Condițiile de pace citite germanilor la Versailles erau exact aceleași pe care le-ar fi avut dacă împăratul Wilhelm al II-lea nu ar fi abdicat niciodată.
Dacă istoria Primului Război Mondial, în ceea ce privește imperiile rus și german, ne învață ceva pe noi, autocrații, este că a pierde războaie nu este la fel de periculos ca a permite existența unor centre independente de legitimitate. Tot restul — lipsa pâinii sau a benzinei, eșecurile de pe front și așa mai departe — nu face decât să determine momentul în care puterea pare să curgă de la sine de la un astfel de centru la altul.
Așadar, victoriile militare sunt un lucru bun. Însă controlul asupra instituțiilor politice este mai sigur. Înfrângerea militară, în sine, rareori duce la răsturnarea regimurilor autoritare. Ea nu face decât să creeze condițiile care divizează elitele și le pune una împotriva celeilalte. Atâta timp cât nu se pune această întrebare, regimul rămâne stabil, mai precizează istoricul militar.
Două exemple evidente se află în prim-plan. În octombrie 1941, situația de pe frontul sovieto-german putea fi descrisă într-un singur cuvânt: catastrofă. În comparație cu aceasta, din punct de vedere strict militar, poziția armatei ruse în februarie 1917 era destul de stabilă.
La fel, la începutul anului 1945, germanii trăiau într-o situație mult mai gravă decât la sfârșitul anului 1918 — măcar pentru că, în Primul Război Mondial, nu se practica încă bombardamentul în masă al orașelor — și nu se poate spune nimic despre situația de pe fronturile care se strângeau ca niște clești.
Cu toate acestea, nu Uniunea Sovietică s-a prăbușit, ci Imperiul Rus. Imperiul German s-a destrămat înainte ca vreun soldat al Antantei să fi pus piciorul pe teritoriul său, în timp ce al Treilea Reich a luptat până la sfârșitul existenței sale fizice, armata și poporul ascultând fără rezerve.
Acest lucru se datorează faptului că ambele regimuri dictatoriale — cel sovietic și cel nazist — au dezvoltat aparate represive și sisteme puternice de îndoctrinare a populației, fără a avea însă nici măcar o urmă de sistem politic competitiv.
Așadar, contrar opiniei lui Alexei Bayer, Putin nu s-a limitat doar la a trage învățămintele din Primul Război Mondial. El le-a pus în practică.
Nu știm ce se va întâmpla în continuare. Dar cu siguranță nu va exista un eveniment similar cu cel din februarie 1917 din Rusia sau din noiembrie 1918 din Germania, consideră istoricul militar.
Citește și:
Popularitatea lui Putin scade în ciuda manipulării sondajelor. „Murmurul înăbușit”: Când deziluzia îmbracă forma unei retrageri
Teoria Wildberries a înfrângerii Rusiei: Distrugerea „Amazonului rusesc”, mai devastatoare pentru Putin decât bombardarea rafinăriilor
Editor : A.M.G.
