Analiză Îngrijorări în NATO privind rolul viitor al Americii. Ce se întâmplă cu apărarea flancului estic dacă SUA își reduc implicarea
Un scenariu de coșmar bântuie tot mai intens mințile europenilor din est de când Donald Trump s-a întors la Casa Albă: ce s-ar întâmpla dacă Rusia ar ataca și SUA nu s-ar alătura luptei? În rarele ocazii în care întrebarea este pusă cu voce tare, nimănui nu-i place prea mult răspunsul, remarcă The Guardian. La jumătatea lunii mai, la o întâlnire la Tallinn, subsecretarul de stat american Thomas DiNanno a fost întrebat direct dacă trupele americane ar lupta în cazul în care Rusia ar invada statele baltice. S-a foit incomod pe scaun, apoi a dat un răspuns ocolit. Acesta nu a inclus cuvântul „da”.
Politicienii din regiune încearcă de obicei să ocolească subiectul în public, susținând că angajamentul Washingtonului față de aliații NATO rămâne puternic, iar retorica alarmistă a administrației Trump nu ar trebui luată în serios. „Nu ar trebui să turnăm gaz pe foc” este o mantră repetată în interviuri de miniștrii din mai multe țări de pe flancul estic, unde proximitatea față de Rusia conferă dezbaterilor privind securitatea o intensitate suplimentară.
Alții recunosc că relațiile dintre Europa și SUA sunt tensionate, dar afirmă că o ruptură a relațiilor este exclusă, deoarece lacunele de securitate care ar apărea în cazul în care americanii s-ar retrage ar fi de neacoperit. Dovile Sakaliene, fost ministru al Apărării din Lituania, a comparat această relație cu „o familie disfuncțională în care divorțul nu este o opțiune”.
În privat, se poartă discuții informale, în șoaptă. Cum ar arăta reacția la un atac rusesc dacă SUA nu ar interveni? Ar trebui Europa să facă tot posibilul pentru a-l menține pe Trump de partea sa - sau să elaboreze planuri pentru eventualitatea în care Washingtonul nu își va respecta angajamentele? Și oare Vladimir Putin va observa neliniștea din cadrul NATO și va decide că este momentul perfect pentru a testa hotărârea alianței?
Acest articol urmărește discuțiile din jumătatea estică a Europei din ultimele 18 luni, de când Trump a preluat al doilea mandat, și arată cum starea de spirit predominantă s-a transformat de la o aprobare prudentă a cererilor sale ca Europa să cheltuiască mai mult la îndoieli reale cu privire la angajamentul SUA față de apărarea colectivă, arată The Guardian.
Articolul se bazează pe interviuri cu zeci de oficiali din mai multe țări, inclusiv lideri naționali, miniștri de externe și ai apărării, șefi ai serviciilor de informații și diplomați, dintre care mulți au vorbit sub condiția anonimatului pentru a discuta una dintre cele mai sensibile dezbateri actuale de politică externă.
În ultimă instanță, este o chestiune atât psihologică, cât și geopolitică. Europa de Est a fost una dintre cele mai pro-americane regiuni ale lumii încă de la căderea comunismului. Polonia a aderat la NATO în 1999, cele trei state baltice au aderat în 2004, iar garanțiile de securitate oferite de SUA au constituit de atunci o parte fundamentală a strategiilor naționale de apărare. Acum, aceste țări se confruntă cu posibilitatea de a fi abandonate de principalul lor aliat.
Un înalt oficial din regiune a descris un sentiment de deziluzie amestecată cu nedumerire:
Ce faci când figura tatălui pe care îl iubești începe brusc să bea și să se comporte într-un mod absolut de neînțeles? E greu să știi cum să reacționezi
Primele semnale de avertisment au apărut în februarie 2025, la mai puțin de o lună de la începutul celui de-al doilea mandat al lui Trump, când secretarul american al apărării, Pete Hegseth, a vizitat sediul NATO de la Bruxelles. Într-o declarație plină de dispreț, Hegseth le-a spus aliaților că, într-o lume în care China era în ascensiune, securitatea europeană nu va mai fi o prioritate pentru Washington.
Europa trebuia să-și asume responsabilitatea și să-și finanțeze propria apărare, a afirmat Hegseth, iar SUA vor încerca să se retragă din mare parte din angajamentele legate de securitatea continentului. A fost o confruntare cu realitatea neplăcută pentru mulți europeni, care speraseră că al doilea mandat al lui Trump va fi foarte asemănător cu primul - retorică aprinsă, dar puține schimbări reale de politică.
Hegseth i-a mustrat pe europeni pentru că țineau discursuri mărețe despre valori, așteptându-se în același timp ca Washingtonul să suporte costurile.
„Valorile sunt importante, dar nu poți trage cu armele în valori, nu poți trage cu armele în steaguri și nu poți trage cu armele în discursuri puternice. Nimic nu poate înlocui puterea dură”, a spus el.
Reuniunea ministerială a fost urmată de o discuție informală în timpul prânzului. În timp ce miniștrii luau masa, așezați la mese dispuse într-un pătrat mare, ministrul german al apărării, Boris Pistorius, i-a spus lui Hegseth că europenii aveau nevoie de un calendar pentru retragerea trupelor americane, pentru a ști cât timp aveau la dispoziție să acopere golurile lăsate. Ideea nu a fost bine primită în sală.
„Mulți dintre noi eram supărați pe Pistorius”, a declarat un oficial european prezent la eveniment. „Impresia generală era că americanii nici măcar nu s-au hotărât încă, așa că nu trebuie să-i tentăm cu o idee care ar putea, de fapt, să-i împingă în această direcție și să grăbească lucrurile.”
Mulți dintre cei din Europa de Est au considerat că mesajul lui Hegseth putea fi privit într-o lumină pozitivă. La urma urmei, Polonia și statele baltice presau de ani de zile țările din Europa de Vest să-și mărească cheltuielile pentru apărare. Dacă Europa ar fi putut să-și intensifice eforturile și să demonstreze că este dispusă să cheltuiască mai mult, americanii ar fi rămas implicați, iar continentul ar fi fost mai sigur - așa se gândea lumea.
„Europa evitase, rămăsese în urmă și amânase lucrurile timp de decenii, așa că acea «dușcă rece» era justificată și necesară”, a declarat Sakaliene, ministrul apărării din Lituania la acea vreme, amintindu-și de cererile lui Hegseth.
Mesajele agresive ale lui Hegseth cu privire la Ucraina au fost mai greu de acceptat. Două săptămâni mai târziu, Trump l-a umilit pe președintele ucrainean, Volodimir Zelenski, în timpul unei confruntări televizate la Casa Albă. La scurt timp după aceea, administrația americană a suspendat schimbul de informații cu Ucraina. Suspendarea a fost revocată după puțin mai mult de o săptămână, dar a lăsat o impresie de durată, demonstrând că limitele și cadrele normale ale diplomației fuseseră aruncate la coș. Momentul a avut un impact deosebit asupra prim-ministrului polonez, Donald Tusk, și a cercului său restrâns. „Era ca și cum pământul se mișca sub picioarele lor”, a declarat o sursă bine informată din Varșovia.
Un înalt oficial european și-a amintit că a ridicat aceste îngrijorări direct în fața consilierului de atunci pentru securitate națională al SUA, Mike Waltz, în timpul unei vizite la Washington. Oficialul l-a întrebat pe Waltz cum ar putea SUA să abandoneze Ucraina în mijlocul unui război și a spus că ofițerii militari de rang înalt din țara sa, care au servit alături de forțele americane în Afganistan, se simțeau trădați și se îndoiau că Washingtonul mai era un aliat de încredere. Waltz a răspuns că situația Ucrainei era diferită și că o astfel de decizie nu ar fi fost luată niciodată în privința unui aliat NATO. Funcționarul a replicat, subliniind că descurajarea credibilă se bazează în mare măsură pe percepție: „I-am spus: «În acest gen de discuții, ceea ce cred oamenii este aproape mai important decât ceea ce ar fi realitatea.»”
La câteva zile după dezastrul de la Biroul Oval, Keir Starmer i-a reunit la Londra pe liderii unui grup de țări care urma să devină cunoscut sub numele de „coaliția celor dispuși”. În declarațiile publice, participanții au încercat să minimizeze importanța evenimentelor care tocmai avuseseră loc la Casa Albă. Însă în sala de la Lancaster House se simțea că ceva se rupuse. „Am putut observa asta pe fețele tuturor acestor lideri - indiferent dacă erau de stânga sau de dreapta, era clar că înțelegeau că lumea se schimbase”, a spus una dintre persoanele prezente.
După întâlnirea de la Londra, formatul a continuat prin apeluri video periodice. Discuțiile se concentrau aparent pe elaborarea unui acord viabil de securitate pentru Ucraina după încheierea acordului, dar subtextul se referea la modul în care să-l mențină pe Trump implicat în securitatea europeană în sens mai larg. La fiecare întâlnire, liderii discutau care dintre ei urma să se întâlnească sau să vorbească cu președintele SUA în zilele următoare.
„Ne coordonam mesajele și ne gândeam cum să i le prezentăm lui Trump într-o manieră pozitivă, cum să-l manevrăm cel mai bine pentru a-l aduce de partea noastră”, a declarat o sursă care a participat la multe dintre aceste apeluri. Secretarul general olandez al NATO, Mark Rutte, precum și liderii Marii Britanii, Franței, Germaniei și Italiei, aveau cel mai mare acces la Trump. Țările de pe flancul estic au fost marginalizate în aceste discuții, dar președintele Finlandei, Alexander Stubb, își construise o relație cu Trump pe terenul de golf și a acționat „ca un fel de ambasador pentru toate țările mai mici”, a spus sursa.
În iunie, summitul anual al NATO a avut loc la Haga, pe fondul unor previziuni apocaliptice conform cărora Trump l-ar putea folosi pentru a trage un semnal de alarmă privind sfârșitul alianței. „Toată lumea încerca să prezinte un scenariu pesimist despre cum vor decurge lucrurile, spunând că va fi o situație jenantă sau o nebunie”, a declarat un înalt oficial care a participat la eveniment.
În final, summitul s-a dovedit un succes, în mare parte datorită eforturilor lui Rutte, care își asumase ca misiune personală să-l mențină pe Trump mulțumit. Statele membre s-au angajat în cadrul summitului să-și majoreze cheltuielile pentru apărare la 5% din produsul intern brut până în 2035 - un nivel la care Polonia și țările baltice se apropie deja, dar care era anterior de neimaginat chiar și ca obiectiv viitor pentru multe națiuni din Europa de Vest. Rutte a subliniat clar că aceasta a fost o realizare personală a lui Trump, ceea ce l-a încântat pe președintele SUA. Atitudinea servilă a lui Rutte, inclusiv faptul că l-a numit pe Trump „tati” în marja summitului, a fost considerată de mulți ca fiind de prost gust, dar tolerabilă. „E jenant, dar majoritatea liderilor europeni nu au nimic împotrivă, atâta timp cât Rutte îi asigură satisfacția lui Trump”, a declarat un oficial NATO.
Efectul de după summit le-a permis unora din Europa de Est să susțină din nou că Trump s-ar putea dovedi a fi un factor net pozitiv pentru securitatea regiunii: mesajele sale pot fi haotice și agresive, dar au reușit să-i forțeze pe europenii reticenți din vest și sud să-și mărească cheltuielile. „Barack Obama și Joe Biden le-au cerut politicos europenilor să cheltuiască mai mult și nu am ajuns nicăieri”, a spus fosta președintă a Estoniei, Kersti Kaljulaid. „Doar fiind nepoliticos și insistent poți determina Europa să se schimbe.”
Problema, care ar submina continuu o astfel de atitudine pozitivă, este că, în lumea lui Trump, o promisiune fermă făcută astăzi poate fi anulată mâine printr-o postare pe Truth Social.
Obiectivul strategic declarat al SUA de a se îndepărta de Europa a fost nepopular, dar, teoretic, gestionabil; punerea în aplicare haotică și imprevizibilă a fost mai greu de gestionat.
În special pentru statele mai mici, particularitățile anturajului lui Trump pot cauza, de asemenea, probleme de acces. Canalele obișnuite de comunicare nu funcționează, ambasadorii SUA au adesea o influență redusă la Casa Albă, iar cercul adevăraților factori de decizie din jurul lui Trump este atât de restrâns, încât este dificil să se exercite influență asupra acestora sau să se înțeleagă modul lor de gândire.
„În perioada Trump 1.0 nu aveam de ce să ne plângem”, a declarat Artis Pabriks, fost ministru al apărării și al afacerilor externe al Letoniei. „Oamenii din Pentagon și din Departamentul de Stat ne înțelegeau foarte bine nevoile. Acum este cu totul altfel. Nu reușim să ne transmitem mesajul, nu putem anticipa nimic, nu putem discuta.”
În septembrie, aproximativ 20 de drone rusești au pătruns în spațiul aerian polonez într-o singură noapte, într-o acțiune care părea a fi o escaladare calculată și un test al limitelor NATO. Comandantul-șef al Alianței în Europa, Alexus Grynkewich, a colaborat în timp real cu comandamentul militar polonez, deschizând coridoare aeriene pentru ca piloții olandezi de F-35 să se alăture avioanelor poloneze F-16 în aer și să doboare multe dintre drone. „Toate părțile încearcă să compenseze situația politică prin calitatea relațiilor la nivel tehnic”, a declarat Sławomir Dębski, analist și istoric polonez.
Mesajele politice au fost mai discutabile. Pe măsură ce atacul se desfășura, Trump a postat pe rețelele sociale un entuziast „Iată că începe!”, sugerând ulterior că „ar fi putut fi o greșeală”, mai degrabă decât un atac deliberat. Într-o mustrare rară, înalți oficiali polonezi au declarat public că Trump se înșela. „Poți să crezi că una sau două rachete au ratat ținta, dar 19 greșeli într-o singură noapte, pe parcursul a șapte ore, îmi pare rău, nu cred asta”, a declarat ministrul polonez de Externe, Radosław Sikorski, pentru ziarul „The Guardian” la acea vreme.
În ianuarie, următorul moment de criză a provenit de la Washington, nu de la Moscova, când Trump și-a intensificat amenințările de a anexa Groenlanda de la Danemarca, un alt stat membru al NATO. Unele capitale naționale au trimis cereri alarmate misiunilor lor diplomatice, solicitând clarificări cu privire la ce s-ar întâmpla dacă Trump și-ar pune în aplicare amenințările - ar putea Danemarca să invoce articolul 5 din Tratatul Atlanticului de Nord? NATO nu fusese conceput pentru un scenariu în care un membru să amenințe un altul. Un diplomat NATO a descris sentimentul din acele zile ca fiind similar cu privirea într-un abis.
Criza din Groenlanda a trecut, în parte datorită unei diplomații mai abile și mai servile din partea lui Rutte, dar a fost urmată de războiul lui Trump împotriva Iranului. Noua implicare în Orientul Mijlociu a dus la întârzieri în livrările de arme americane către aliații europeni și a contribuit la mesajele haotice privind securitatea europeană. La jumătatea lunii mai, Polonia a fost șocată să afle că rotația a 4.000 de soldați americani, care urma să fie desfășurați în țară în curând, fusese anulată. Unii dintre ei ajunseseră deja când s-a făcut anunțul. „Încercăm să aflăm ce se întâmplă, dar este greu să găsim un american care să știe ce se întâmplă”, a declarat un oficial la acea vreme.
Trump a revenit curând asupra anulării printr-o postare pe Truth Social, afirmând că a făcut acest lucru datorită legăturilor sale de prietenie cu președintele naționalist al Poloniei, Karol Nawrocki, care se află în conflict cu guvernul Tusk. Implicația era că efectivele militare ar putea depinde de relațiile personale și politice ale lui Trump cu liderii europeni, lucru pe care l-a afirmat în mod explicit atunci când a criticat alte țări.
Personalizarea puterii sub Trump înseamnă că fiecare eveniment la care este prezent el însuși capătă o importanță exagerată. Summitul liderilor NATO din acest an va avea loc la Ankara în a doua săptămână a lunii iulie, fiind găzduit de președintele turc, Recep Tayyip Erdogan. În cadrul NATO se manifestase un optimism prudent cu privire la faptul că summitul ar fi transmis un nou mesaj de unitate, bazat în parte pe speranța că abundența finisajelor aurii și a candelabrelor din palatul lui Erdogan l-ar fi pus pe Trump într-o dispoziție bună.
Cu toate acestea, chiar în momentul în care aliații reafirmau necesitatea unității în perspectiva summitului de la Ankara, Hegseth s-a prezentat din nou la NATO săptămâna trecută și a ținut un alt discurs combativ. El a calificat drept „rușinoasă” decizia multor țări europene de a nu acorda drepturi de staționare și de survol pentru războiul lui Washington împotriva Iranului și a atacat Europa pentru că se concentrează pe „egalitatea de gen și schimbările climatice” în loc de „tancuri, avioane de vânătoare și sisteme de apărare aeriană”.
Hegseth a anunțat o evaluare de șase luni care va „examina poziția forțelor americane și prezența bazelor militare ale SUA în Europa” și a declarat că Statele Unite își vor reduce contribuțiile financiare la NATO dacă vor constata că alte țări nu își îndeplinesc obligațiile (n.r. ceea ce este cazul multor țări din Europa de Vest).
Țările de pe flancul estic au depășit obiectivele de cheltuieli și, prin urmare, ar trebui să „treacă” cu bine de revizuirea lui Hegseth, dar atacurile publice subminează din nou fundamentele alianței și creează o atmosferă îngrijorătoare înaintea summitului din Turcia. Pe parcursul turbulențelor din ultimele 18 luni, Europa s-a confruntat cu o alegere: să facă totul pentru a-l potoli pe Trump și să spere că următorul președinte al SUA va fi mai previzibil, sau să vorbească public despre frustrări și să încerce să se pregătească pentru un alt fel de viitor în care SUA ar putea fi cu adevărat absente?
Rutte le-a spus liderilor NATO că nu se câștigă nimic din exprimarea publică a furiei față de Trump, iar mulți sunt de acord. „Nu este în interesul nostru să fim excesiv de critici față de Statele Unite, având în vedere personalitatea președintelui american”, a declarat președintele ceh, Petr Pavel. Majoritatea liderilor europeni au adoptat aceeași poziție, deși disputa acerbă dintre Giorgia Meloni și Trump de săptămâna trecută arată că, chiar și în rândul unora dintre aliații săi ideologici, răbdarea față de personalitatea președintelui american începe să se epuizeze.
Printre țările din Europa de Est, guvernul polonez a devenit, în ultimele luni, o voce tot mai puternică care se distanțează de restul, probabil încurajat de sondajele care arată că Trump se bucură de un nivel de popularitate fără precedent de scăzut pentru un președinte american în rândul polonezilor. „Am fost și vom rămâne un aliat loial al Americii, dar nu putem fi fraieri”, a declarat Sikorski în fața parlamentului în februarie.
În statele baltice, prudența încă predomină. În cadrul unor interviuri, miniștrii de externe ai Estoniei, Letoniei și Lituaniei au afirmat că panica cu privire la viitorul relației transatlantice este nejustificată. „Desigur, tensiunea este îngrijorătoare, dar trebuie abordată cu mult calm”, a spus Margus Tsahkna din Estonia.
Dr. Kristi Raik, care conduce ICDS, un important think tank estonian, a afirmat că acest consens baltic ar putea fi în curând nevoie să fie revizuit. Având în vedere că Europa se află, probabil, în pragul unei schimbări geopolitice generaționale, simpla insistență că alianța transatlantică va dăinui este o strategie problematică. „Nu ne putem pregăti pentru acest posibil scenariu viitor dacă oamenii sunt prea speriați să vorbească despre el”, a spus ea.
Reorientarea către o politică de securitate mai axată pe Europa ar implica un proces decizional proactiv pentru a schimba achizițiile din domeniul apărării și pozițiile de politică externă, discuții pe care majoritatea politicienilor nu sunt dispuși să le poarte din teama de a-l provoca pe Trump și de a accelera retragerea SUA. Toate acestea duc la un discurs public distorsionat și parțial: „Nu-mi amintesc să fi existat un astfel de nivel de autocenzură în discursul public privind politica externă încă de la sfârșitul perioadei sovietice”, a afirmat Raik.
Pentru a demonstra seriozitatea Europei în fața cererilor SUA, mai multe țări europene au trimis trupe în țările baltice sub egida NATO, cea mai simbolică fiind Germania, care desfășoară o brigadă completă de trupe în Lituania, în ceea ce va fi prima bază germană permanentă în străinătate de la al doilea război mondial. S-au propus numeroase alianțe sau coaliții noi: fostul secretar general al NATO, Anders Fogh Rasmussen, a declarat săptămâna aceasta că ar trebui creată o coaliție europeană de apărare, care să includă și Ucraina, pentru a apăra continentul; UE a creat o nouă funcție de comisar pentru apărare pentru a spori coordonarea; iar președintele francez, Emmanuel Macron, s-a oferit să extindă „umbrela nucleară” a Franței asupra mai multor țări din Europa, inclusiv Polonia.
Există însă elemente ale „puterii dure” a SUA care sunt mai greu de înlocuit. Sistemele de apărare aeriană de înaltă calitate și capacitățile de lovire la distanță mare sunt două domenii-cheie în care ar fi nevoie de timp și de finanțare specifică pentru a reduce decalajul. Culegerea de informații reprezintă un alt punct slab. Un înalt oficial european din domeniul informațiilor a afirmat că capacitățile combinate de culegere a informațiilor despre Rusia ale tuturor agențiilor de informații din NATO, fără a include SUA, se ridică totuși la „mai puțin decât produce SUA pe cont propriu”.
Pentru mulți, ideea ca Europa să se descurce singură nu merită luată în considerare. „Dacă cineva crede că Uniunea Europeană, sau Europa în ansamblu, se poate apăra fără SUA, să continue să viseze. Nu se poate”, a spus Rutte fără menajamente în discursul său din ianuarie în fața Parlamentului European.
Majoritatea celor din Europa de Est sunt de acord și au încercat să convingă administrația americană de beneficiile reciproce ale menținerii angajamentelor SUA în Europa. „Nu este o stradă cu sens unic. Și americanii au interesul să fie aici”, a spus Sikorski. El a recunoscut că o anumită reducere a prezenței americane era acum inevitabilă și a afirmat că se așteaptă ca rezultatul final să fie un „NATO Mark 3”, în care Europa să-și asume o parte mai mare din povară, iar SUA să fie „un aliat de tipul cavaleriei care vine în ajutor din depărtare”.
Baiba Braze, ministrul de externe al Letoniei, a fost de acord. „Europenii au state cu sistem de protecție socială și bugete mari. Pe termen mediu și lung, ar trebui să fim capabili să facem față unei amenințări precum Rusia prin mijloace convenționale, SUA asigurând o descurajare nucleară extinsă”, a spus ea.
Există două probleme legate de trecerea la acest model. În primul rând, guvernele din Europa de Vest s-au arătat reticente în a acorda prioritate apărării în detrimentul altor nevoi urgente de cheltuieli, așa cum s-a demonstrat recent în disputa care a dus la demisia ministrului britanic al apărării, John Healey.
În al doilea rând, există îndoieli cu privire la disponibilitatea SUA de a se angaja într-o redistribuire ordonată a sarcinilor, în loc de o ruptură bruscă. Dacă Trump se va afla într-o poziție mai constrânsă după alegerile de la jumătatea mandatului de la sfârșitul acestui an, imprevizibilitatea s-ar putea reduce.
Cu toate acestea, posibilitatea ca vicepreședintele SUA, JD Vance, sau un ideolog similar să ajungă în viitor la Casa Albă ar putea duce la retragerea SUA din Europa cu mult mai mult zel decât în cadrul politicilor zigzagante și bazate pe personalitate ale lui Trump. „Trump are cel puțin o oarecare fascinație pentru Europa și o dorință persistentă de a obține aprobarea europeană; în cazul lui Vance, nu există decât dispreț față de noi”, a declarat un oficial.
Pe termen scurt, întrebarea cheie este dacă tensiunile foarte mediatizate din jurul apărării colective au erodat percepția de la Kremlin că o incursiune pe teritoriul NATO ar provoca o reacție militară copleșitoare. „Sunt mai puțin îngrijorat în privința NATO; cred că, dacă ne îndeplinim angajamentele, totul va fi în regulă”, a declarat ministrul de externe al Lituaniei, Kestutis Budrys. „Sunt mai îngrijorat de imaginea de unitate pe care o prezentăm Rusiei, care ar putea ajunge la concluzia nebunească că poate este momentul potrivit.”
Într-o după-amiază recentă, în timpul exercițiilor militare anuale „Furtuna de primăvară” din Estonia, dronele zumzăiau în aer, iar ATV-urile care transportau muniție goneau pe drumurile prăfuite din pădure. Exercițiile militare, care au durat câteva săptămâni, au implicat 44.000 de soldați și voluntari estonieni, precum și trupe franceze și britanice, răspândite pe o zonă de teritoriu public din sud-estul țării. Într-un sat liniștit, situat la doar trei mile de granița cu Rusia, un detașament de soldați francezi se pregătea să apere teritoriul în timpul fazei active a exercițiului: respingerea unei invazii terestre rusești ipotetice asupra Estoniei și Letoniei, însoțită de elemente hibride simultane.
Atâta timp cât armata rusă rămâne angajată în Ucraina, Kremlinul dispune de puține resurse pentru a lansa un astfel de atac tradițional împotriva NATO. „Nu vedem asta. Nu există capacități”, a declarat Tsahkna, ministrul estonian de externe.
Garnizoanele și bazele rusești situate în apropierea granițelor cu statele baltice sunt în mare parte goale. Nici o invazie directă nu ar avea prea mult sens politic într-un moment în care NATO este sfâșiat de diviziuni interne. „În Rusia se consideră că, atâta timp cât Trump adâncește tensiunile din cadrul alianței, nu este nevoie să ne punem în calea acestui proces; putem lăsa aceste fisuri să se adâncească”, a declarat Peter Schroeder, fost analist principal la CIA.
Citește și:
În schimb, este probabil ca Putin să continue cu atacuri „hibride” care implică sabotaj, drone sau alte forme de război din așa-numita „zonă gri”, menite să testeze limitele alianței, păstrându-și în același timp posibilitatea de a nega implicarea și semănând haos. Cum ar reacționa Washingtonul dacă zeci de drone kamikaze rusești ar lovi Varșovia sau o capitală baltică? Sau dacă un act de sabotaj ar provoca victime în masă? Acestea sunt întrebările care îi țin treji noaptea pe oficialii responsabili de securitatea regională.
Dacă Ucraina este forțată să semneze un acord de pace și Rusia are timp să se regrupeze, dorința Kremlinului de a testa NATO ar putea crește. Un posibil scenariu de dezastru este prezentat în *If Russia Wins: A Scenario*, o carte scurtă a academicianului german Carlo Masala, lansată anul trecut și care se află deja la a 14-a reeditare în Germania. Cartea prezintă o criză ipotetică care se desfășoară în primăvara anului 2028: Ucraina a fost forțată să cedeze teritoriu Rusiei după prăbușirea sprijinului occidental, iar acum liderii de la Kremlin decid să testeze NATO trimițând tancuri în Narva, un oraș estonian cu 50.000 de locuitori, majoritatea vorbitori de limbă rusă, situat la granița cu Rusia.
În scenariul lui Masala, Moscova asigură Washingtonul că invazia este limitată și are ca scop doar protejarea vorbitorilor de limbă rusă din Estonia. În timp ce liderii aliaților se reunesc într-o conferință telefonică pentru a discuta răspunsul, președintele american, al cărui nume nu este menționat, dar care seamănă în mod evident cu Trump, clarifică un lucru: „Nu am de gând să risc al treilea război mondial pentru un orășel din Estonia”, le spune el aliaților.
Citește și:
Unii oficiali din Europa de Est au afirmat că acest scenariu este absurd, având în vedere autoritatea sporită acordată comandanților militari ai NATO începând din 2022. Comandantul suprem al NATO în Europa are acum autoritatea de a întări zonele de frontieră imediat ce apar semne că Rusia pregătește o operațiune ofensivă. „Dacă observăm diverse mișcări din partea Rusiei, vom începe deja să mobilizăm trupele”, a declarat Rob Bauer, care a deținut funcția de președinte al Comitetului Militar al NATO până anul trecut.
Cu toate acestea, a spus Masala, principiul controlului politic înseamnă că mișcările trupelor pot fi anulate în orice moment printr-un singur telefon: „Funcționează doar dacă niciun lider nu-l sună pe comandantul unității naționale pentru a-i spune: «Nu-ți mișca fundul»”.
Aceasta este incertitudinea care stă la baza îngrijorărilor europene cu privire la fiabilitatea americană. Atâta timp cât Trump se află la Casa Albă, se creează o situație pe care Jana Puglierin, de la Consiliul European pentru Relații Externe, o numește „NATO-ul lui Schrodinger” - o stare de ambiguitate cu privire la faptul dacă SUA sunt sau nu implicate, care va continua până la sosirea unui ipotetic moment al adevărului.
„Nimeni nu cunoaște starea reală a relației până când nu «deschidem cutia» - până când NATO nu este pusă la încercare din punct de vedere militar”, a spus ea. „Dar până atunci, s-ar putea să fie prea târziu pentru europeni.”
Editor : C.A.
Urmărește știrile Digi24.ro și pe Google News
