Napoleon e cel care a spus: „Ca să înțelegi omul, trebuie să știi ce se întâmpla în lume când avea 20 de ani”. Nigel Farage nu este altceva decât un om al anilor 1980: ambiții mari, costume epatante, fumat în spații închise: pentru el, cel mai grozav an în viață a fost 1988, punctul culminant al zelului lui Nigel Lawson pentru reducerea impozitelor. Cu Andy Burnham, viitorul premier britanic, e diferit, potrivit unei analize The Spectator.
Farage a fost un comerciant din inima Londrei a cărui gândire rămâne definită de acea eră a „thatcherismului”, a Marii Britanii piraterești și a politicii de culori primare. „Toată lumea din jurul lui o ducea bine”, spune un prieten al său, „și apoi a petrecut următoarele două decenii descoperind că lucrurile nu erau la fel pentru restul țării”.
O persoană care își amintește de acea epocă cu mai puțină plăcere este Andy Burnham, noul lider laburist. Cu șase ani mai tânăr decât Farage, era student la Cambridge la douăzeci de ani în 1990, după ce candidase ca elev pentru Neil Kinnock într-o simulare de alegeri.
Merseyside, comitatul din nord-vestul Angliei, spre deosebire de Londra, a fost unul dintre cei mai mari perdanți ai acelei epoci, iar o mare parte din politica sa este o reacție la acea epocă. Discursul lui Burnham de vineri după-amiază a subliniat acest fapt, repetând bătălii care cândva erau considerate încheiate.
Burnham a susținut că Marea Britanie a luat „o serie de decizii greșite în anii 1980, când puterea politică a fost centralizată, iar puterea economică a fost privatizată”. În opinia lui Burnham, „țara a cedat controlul asupra elementelor esențiale”. A fost un discurs care încuraja acele părți ale Partidului Laburist pentru care conflictele anilor 1980 sunt la fel de importante precum a fost Marsden Moor pentru Whigii victorieni.
Farage și-a dat răspunsul, la rândul său. Vorbind la Conferința de Acțiune Politică Conservatoare, el a prezentat o viziune diferită asupra modului în care a circulat puterea politică din anii 1980. Uniunea Europeană, a reamintit el publicului său, a fost cea care a preluat controlul în ultimii 40 de ani: o forță împotriva căreia și-a petrecut viața luptând.
El a respins încercarea lui Burnham de a fi „totul pentru toți oamenii” prin crearea de noi primării, situându-se în mod repetat împotriva așa-numitului „unipartid... prietenilor lor din mass-media și grupurilor activiste din ce în ce mai zgomotoase”. Acesta era „faragism în esență”, notează The Spectaror: mai mult o stare de spirit decât o ideologie, un scepticism și o suspiciune adânc înrădăcinate față de elitele moderne care au adus țara la starea actuală.
Pentru Farage, Burnham reprezintă doar „aceeași Mărie cu altă pălărie”. Discursul său a avut o mulțime de replici familiare legate de Keir Starmer: un cabinet fără experiență în sectorul privat, o agendă fără mandat.
Dar în centrul discursurilor de vineri ale lui Burnham și Farage se află un diagnostic radical diferit al greșelilor Marii Britanii. Pentru Burnham, a fost vorba de îmbrățișarea de către Thatcher a forțelor pieței; pentru Farage, de turnura post-Thatcher și de acordarea puterii ONG-urilor, organizațiilor și organismelor străine.
Partidul Laburist a mizat complet pe Burnham, oferindu-i coroana în convingerea că va redescoperi sufletul nordic al partidului. Pentru Reform UK, Farage rămâne, în ciuda tuturor, singura figură din politica contemporană care arată ca un om al destinului.
Cei doi bărbați sunt de acord că „establishmentul” – în măsura în care a existat vreodată în mod semnificativ – a mers prost. Dar au opinii diferite în ceea ce privește modul de corectare a problemei.
Vineri a avut loc o avanpremieră a bătăliei care va avea loc în această vară: între „domnul Brexit” și „Regele Nordului”, pescarul din Kent și fanul Wigan Warriors.
Unul a fost, în mod clar, un câștigător al anilor 1980, celălalt, în linii mari, nu. Politica Marii Britanii pare că rămâne definită de acea epocă: ambii sunt de acord că lunile următoare va fi o bătălie pentru „sufletul națiunii”, conchide analiza publicației britanice conservatoare The Spectator.
Editor : Ș.R.
