„Totul s-a prăbușit”: Locuitorii insulei Ormuz sunt în pragul disperării, după ce blocada i-a adus în prima linie a războiului Iran-SUA

Caracterul specific al insulei Ormuz din strâmtoarea cu același nume le-a permis localnicilor, care se ocupau în mod tradițional cu pescuitul, să își câștige existența din turism. Dar, din cauza războiului declanșat de SUA și Israel și a blocadei strâmtorii, cei aproximativ 10.000 de locuitori ai insulei au rămas prinși la mijloc într-un conflict care i-a adus în pragul disperării, mulți dintre ei fiind nevoiți să fugă din regiune din cauza prăbușirii economiei și a amenințării atacurilor.

Insula Ormuz este unul din puținele locuri în Iran unde femeile poartă burka, o consecință a apropierii geografice și culturale de țările arabe aflate de partea cealaltă a Golfului Persic, scrie El Pais.

Însă, în loc de materialul textil obișnuit, aici burka este făcută din măști colorate de diferite forme și mărimi, ceea ce adaugă un detaliu spectaculos acestei mici insule vulcanice bogate în săruri și minerale.

Discuțiile purtate de SUA și Iran în timpul armistițiului nu au dus la redeschiderea Strâmtorii Ormuz, iar ambele părți continuă să blocheze traficul maritim prin această cale navigabilă extrem de importantă.

Aproximativ o cincime din cantitatea de petrol și gaze naturale lichefiate și între 20% și 30% din îngrășămintele din toată lumea sunt transportate în mod normal prin strâmtoare.

Importanța geostrategică a insulelor din această strâmtoare nu este una nouă. În secolul al XVI-lea, portughezii au construit un castel pe insula Ormuz, într-o perioadă în care încercau să preia controlul asupra comerțului între Europa și Asia de la arabi.

La acea vreme, produsele la mare căutare transportate pe aici erau condimentele, țesăturile, mătasea și perlele, însă obiectivul era același: să pună stăpânire pe această zonă îngustă de tranzit prin care trec toate vasele ce pleacă din Golful Persic.

„Nu există nicio sursă de venit”

„Viața pe insulă a fost mereu dificilă, cu infrastructură limitată, costuri mari la importul mărfurilor și lipsa personalului calificat”, a povestit Hossein, proprietarul unui mic hotel din apropiere de ruinele castelului portughez. „Dar anul acesta este diferit; simt că totul s-a prăbușit complet.”

Insula Ormuz are o suprafață de doar 42 de kilometri pătrați și este una dintre insulele de unde Iranul monitorizează strâmtoarea – în această zonă, distanța cea mai mică între marginile strâmtorii este de 39 de kilometri.

Dintre toate insulele iraniene din strâmtoare, Ormuz și Qeshm, cea mai mare dintre ele, sunt cele mai populare destinații turistice. Insula Larak și altele mai mici au mai multe baze militare și navale.

Prin acest labirint de insule trebuie să treacă navele cărora Teheranul le permite să traverseze strâmtoarea după ce plătesc o taxă.

„Turismul în Ormuz și Queshm este ceva relativ nou. Mulți dintre noi am venit cu ani în urmă pentru că ne plăcea natura și cultura acestui loc, iar în toți acești ani am construit o mică infrastructură”, a povestit Hossein. „Dar situația a fost fragilă dintotdeauna.”

Prăbușirea despre care vorbește el acum este mult mai gravă decât în timpul pandemiei de COVID-19. „Toate activitățile comerciale au scăzut la zero, nu există nicio sursă de venit și nu este posibil nici măcar să îți câștigi existența din pescuit”, a mai spus Hossein, care a plecat de pe insulă la câteva zile după ce a început conflictul.

„Tot ce putem face este să supraviețuim”

„Acest lucru nu a început cu războiul din martie”, a spus și Reza, proprietarul unei cafenele din insula Ormuz. „Încă de când Statele Unite l-au ucis pe generalul Soleimani în Irak în 2020, chiar înainte de pandemie, am pierdut toți turiștii străini. Insula nu și-a mai revenit.”

Locuitorii insulei nu au mai avut „o viață normală”, mai ales după războiul de 12 zile din iunie 2025 contra Israelului și Statelor Unite, potrivit lui Reza. „În timpul acelui război, auzeam cinci sau șase atacuri în fiecare zi, în apropiere și în depărtare.”

„Pescuitul, turismul și transportul de mărfuri sunt toate la pământ și mulți oameni nu mai pot să rămână de teama atacurilor și a penelor critice de curent, din cauză că aprovizionarea cu apă aici depinde de electricitate”, a explicat Reza.

„Chiar și în timpul armistițiului, tot ce putem face este să supraviețuim. Am încercat să ne revenim de ani de zile, iar și iar, dar acum mi-e teamă că ne vom pierde orice speranță.”

Reza nu se ferește, însă, să critice guvernul de la Teheran pentru alegerea de a sacrifica nivelul de trai al oamenilor în favoarea investițiilor în sectorul militar, o problemă care a dus la izbucnirea unor proteste împotriva regimului.

„Mulți ani, am plătit fără să știm pentru programul de rachete balistice al guvernului. Partea cea mai rea este că, înainte de război, protestam și aveam putere când ieșeam în stradă. Se presupune că războiul a început în numele poporului, dar acum, mai mult ca niciodată, guvernul a preluat controlul asupra străzilor și nimeni nici nu mai îndrăznește să îl critice”, a spus Reza.

Editor : Raul Nețoiu